Ileana Mălăncioiu – Comme pleurent les âmes seules (Extraits) [2016]

Edmund Monsiel Edmund Monsiel

 

Coșmar

Întreg orașul era plin de morți,
Ieșiseră pe strada principală
Așa-mbracați în hainele de gală
Pe care cît ești viu nu prea le porți.

Treceau rîzînd și nu-i puteam orpi,
Păreau că nu mai înțelg de loc
Că sïnt prea mulți și nu mai este loc
Și pentru cei care mai suntem vii

Ne-nfricoșa grozav fantasticul delir,
Dar stam și ne uitam uimiți, ca la paradă,
Căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă
Și n-am fi vrut să fie închiss în cimitir.

Cauchemar

La ville entière était pleine de morts
Ils étaient sortis dans la grand-rue
Vêtus de ces costumes de gala
Que l’on ne porte guère quand on vit encore.

Il passaient en riant, inarrêtables,
Et semblaient ne pas du tout comprendre
Qu’ils étaient trop nombreux, qu’il n’y avait plus de  place
Pour nous autres vivants,

Leur foule fantastique nous effrayait terriblement,
Mais nous restions là, surpris, comme devant un cortège,
Car nous avions tous quelqu’un dans la rue
Dont nous n’aurions pas voulu qu’on l’enferme au cimetière.

O, mai rămîi

Cînd toată lumea rîde unde ar fi de plîns
Și casa e oystue și strada e-n delir,
Cînd nici un mort care se mai respectă
Nu vrea sa mai rămînă-n cimitir

Ci trece drumul în amiaza mare,
Ca șobolanul care-anunță ciuma,
Cînt toți visăm o moarte ca pe o înviere,
Cînd cea mai tristă este insăși gluma

La care hohotește toată lumea,
Cînd toți știu bine totul și n-au ce mai afla,
Mă bucur că tu nu știi ce se mai poate face
Și mă întorc smerită către neștiința ta.

O, mai rămii o vreme în marea ta derută
În care lumea este ca-n clipa cea dintîi,
Nu ride și nu-ncepe și tu să înțelegi,
O, mai rămïi așa. O, mai rămîi.

Reste, reste encore

Quand tout le monde rit où il faudrait pleurer,
Quand la maison est vide et la rue en délire,
Quand aucun mort qui se respecte encore
Ne veut plus en son cimetière demeurer

Mais traverse en plein jour les rues,
Comme un rat annonçant la peste,
Quand nous rêvons tous d’une mort qui soit résurrection,
Quand il n’est rien de plus triste que cette blague

Qui fait rire tout le monde aux éclats,
Quand tous savent tout trop bien et n’ont plus rien à apprendre,
Je me réjouis que toi tu ne saches pas quoi faire
Et m’en remets humblement à ton ignorance.

Reste, reste encore un temps dans ta grande déroute
Où le monde est comme en son premier instant,
Ne ris pas, ne te mets pas toi aussi à comprendre,
Reste, reste encore ainsi. Reste, reste encore.

©Texte : Ileana Mălăncioiu – Comme pleurent les âmes seules [Editions Hochroth Paris // 2016]
net: http://www.paris.hochroth.eu/

 

Publicités

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion /  Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion /  Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion /  Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion /  Changer )

Connexion à %s